– Gamela! ordonă o voce autoritară, iar Matei urmări cum soldatul din fața sa îi umple pe jumătate vasul metalic cu o lihoarcă cu iz de fasole. Pe vremuri ar fi strâmbat din nas, acum, foamea ajunsese să îi întunece vederea. Își alese un loc lângă ceilalți bărbați și se apucă să înfulece lichidul searbăd.
– Dacă n-ar fi obuzele astea ticăloase, nici c-aș mai pleca acasă, zise unul dintre cei întinși pe iarbă. Uite-te cum am ajuns să mâncăm, adăugă râzând cu gura plină, ridicându-și victorios în aer lingura de metal în uralele celor din jur.
– Așa mănâncă și domnii ăi mari, adaugă altul care, după estimările lui Matei, nu împlinise încă douăzeci de ani. Rânjetul îi păli în momentul în care soldatul din dreapta sa îi smulse lingura din mână și i-o azvârli undeva departe.
– Domnii tăi mari au semnat hârtiile care te-au adus aici, prostule! Ține-ți gura!
Hohotele încetară. Matei nu spuse nimic. Aici, în nămolul acestui pământ care își înghite fiii unul câte unul, singurele brațe în care te poți arunca sunt cele ale amintirii.… E ultima lui seară acasă. Matei rupe cu poftă dintr-un codru de pâine și încearcă să nu privească pe nimeni în ochi. Alături, mama suspină și plânge îndelung. De câteva zile, căutătura i-a devenit tot mai tristă. Îi cere să-i promită că îi va scrie cât de des va putea. Dă din cap în semn că da. „Oi găsi pe careva să mi-o citească”, șopti ea, turnând niște ciorbă în strachina adâncă din mijlocul mesei care se golise între timp. Matei lăsă capul în jos, privindu-și lingura dintre degete și încercând să nu se mai gândească la locul rămas gol în stânga sa. În minte îi apăru imaginea a doi băieți de vârste apropiate care se joacă cu lingurile în strachina din mijlocul mesei. Cel mai mare dintre ei prinde lingura fratelui său și cu o mișcare bruscă, îi stropește pe toți cu ciorbă fierbinte. Palma grea a tatălui său îl lovește peste ceafă, printre vorbe de ocară. Cei doi încremenesc. Când nu se mai uita nimeni la ei, băieții își ridică pleoapele pe furiș și se privesc complice, promițându-și unul altuia o chelfăneală zdravănă, apoi își coboară repede ochii spre strachinile de pământ și încep să înghită pe nerăsuflate restul de mâncare. „N-a apucat să ne trimită nici măcar o carte”, spune mama cu glasul strivit. Masa se sfârși fără ca vreunul dintre ei să mai deschidă gură.
„Biata mama, soarbe acum dintr-o lingură de lemn un lichid cald căruia nici nu-i mai simte gustul”, gândi Matei. E singură la masă și se roagă în gând. Se roagă să primească o carte de pe care să recunoască scrisul mezinului său, nu una ca cea primită ultima dată…
Matei nu poate uita cum, la câteva săptămâni după plecarea fratelui său pe front, primiseră o scrisoare pe care mama sa îl rugase să o citească cu voce tare. Scrisoarea spunea că fiul ei cel mare fusese văzut pentru ultima dată într-o coloană de prizonieri și de atunci nu se mai știa nimic despe el. Fusese atât de tulburată, încât îi trebuiseră câteva zile să se oprească din plâns, iar apoi alte câteva zile să se obișnuiască cu ideea că Matei se înscrisese ca voluntar în același război care îi mai răpise un copil.
Privindu-și lingura goală, Matei realiză că rămăsese singur. În clipa următoare, undeva în spatele lor, se auzi o detunătură. Așezat pe pământ, cu gamela în poală și ochii plini de lacrimi, acesta privește cum colegii se aruncă pe burțile abia săturate. Face același lucru, plescăind disperat. Un gust metalic îi umple gura. „În iadul ăsta totul are gust de metal. Chiar și moartea”, șopti printre dinți Matei, gândindu-se la domnii ăi mari și la țipetele îngrozite pe care aceștia nu le vor auzi niciodată.
Dana Ştefania BRAŞOAVĂ
Asociația de Reconstituiri Istorice „Ferdinand I” 